BOALA DE MOARTE A CUVINTELOR
“Scris este: nu numai cu pâine
va trai omul ci cu orice cuvânt
al lui Dumnezeu.”(Luca IV, 3)
Era post-moderna în care am pasit învaluiti de praful nihilismului pare sa împuna un nou tip de educatie si religiozotate. Timpul nu a sters urmele umanismului laic bazat pe deicid – asa cum îl proclamasera Nietzche si Sartre – dimpotrivp: post-modernitatea tinde sa atrofieze constiinta spirituala, accentuând angoasa “indviduala si zidul social”. (Constantin Cucos, Edicatia religioasa).
În contextul distrugeri vechilor repere si al sfarâmarii sensurilor obisnuite, cuvântul sufera o transformare care îi poate deveni fatala. Procesul educational se transforma într-un amalgam tulburator din care nimeni nu se mai adapa pentru a-si astâmpara setea de cunoastere.
Traind sub fascinatia nimicului, omul post-modern nu simte ca spiritul noului veac îi îmbolnaveste cuvintele transformându-le în emanatii lipsite de viata.
Alice Bailey, o urmasa a marilor “initiati ai absurdului”, publica în 1948 “Reîntoarcerea lui Hristos” – carte ce a influentat un numar mare de spiritisti, teozofi sau antropozofi, contribuind astfel la ratacirea lor definitiva. Autoarea conceptului de “New Age” anunta schimbari majore în viata lumii: “o noua religie, un nou om, o noua ordine mondiala”, fara sa fie luata în serios prea mult la momentul respectiv. Cu timpul însa, nebuloasa ideologica bazata pe ocultism si astrologie s-a infiltrat aproape impercetibil în modul de a gândi al oamenilor. Scriitori americani de succes au ajuns sa fie numiti “parintii curentului New Age”, cei care propovaduiesc sincretismul religios sau “supra-religia”.
Pericolul trece neobsevat, însa cititorul Reîntoarcerii lui Hristos va avea o mare surpriza: cel care se “întoarce” nu este Hristos – Dumnezeu, ci “marele maestru Hristos care s-a rastignit doar pentru a ajunge în Nirvana. Esenta crestinismului fiind anulata, Alice Bailey îl întroduce în marea scena pe Antihrist: Varsatorul care va schimba universul uman cu noua sa religie.
Astfel a început era omului care se mântuieste pe sine însusi, era Supraomului post-modern ale carui cuvinte marete sunt scrise cu litere de fum si se pierd în Neant chiar înainte de a fi rostite.
În acest context caracterizat de o “idolatra hipertrofie inflationara” a cuvintelor (Jean – Luc Marion, Crucea vizibilului) se impune urgent o revizuire a modului în care se raspândeste învatatura. Mai mult, schimbarea trebuie sa înceapa nu noi însine si cu identificarea factorului care sta la originea patologiei cuvintelor.
S-a creat o prapastie abisala între cuvintele picurate cu sânge, ale Sfintilor Parinti, si cuvintele nascute pe tastatura calculatorului, ale omului post-modern. Desi crestinismul este o religie a Cuvântului, a Logosului întrupat si difuzat spre omenire, discursul didactic se reduce la un “dus metafazic” ce ne lasa reci. Deseori, arta nu este decât un rau în forma sublima care ne anesteziaza sufletele. Ramâne valabila si astazi conceptia clasicilor greci care spuneau ca omul este mai mult decât ceva viu, este o fiinta vie înzestrata cu Logos.
Integritatea cuvintelor depinde de cea a Sufletului. Un om guvernat de angoasa va emana cuvinte bolnave, marete, dar goale. De aceea “facem eforturi uriase pentru a spune enorme prostii” (Terentiu).
Operele marilor filosofi se tranforma în imense liste cu morti, caci un cadavru nu este altceva decât “un corp redus la pura sa exterioritate”. (Michel Henry, Eu sunt Adevarul – Pentru o filosofie a crestinismului).
În goana nebuna dupa capturarea clipelor sugrumam cuvintele uitând ca viata se termina în Vesnicie. “Nemurirea moarta a filosofiei” ne-a transformat cuvinele în papusi dezmembrate. Astazi, când putem schimba pietrele în munti de pâine, cuvintele par sa moara de tristete.
Vindecarea se afla numai în credinta, dupa cum spune Mântuitorul: “Daca ramâneti întru Mine si cuvintele Mele ramân întru voi.” (Ioan, XV, 15). Când Duhul se va întoarce în cuvintele noastre, vom putea darui celorlalti lumina credintei si a iubirii. Numai cuvântul viu ne poate smulge din neantul disperarii, readucându-ne la Viata.